Brasillia (QHA) -

 Domnule Castro, în primul rând vă mulțumim că ați acceptat să ne acordați un interviu cu noi. Aveți informații despre tătarii care au plecat în Brazilia și alte state sud-americane după Al doilea război mondial. Puteți să ne oferiți informații despre viața dumneavoastră? Cine erau și de ce au venit în Brazilia?

 În primul rând vreau să le mulțumesc lui Ibrahim Altan și fiului său Mubeyyin Altan. Fără ei nu aș fi putut ști nimic despre familia mea. Ce știu, am aflat de la ei.

 Izzet Huseyin Gaziyev s-a născut în anul 1914 în Kulciora, în ziua de azi având numele de Nebrasovka. Era al patrulea copil al țăranilor Gâzi și Hatice, primii trei copii fiind Fazli, Mehmet și Kadri. Tatăl era și imamul comunității locale. Nu cunoaștem prea multe despre copilăria și tinerețea lui Izzet. În 1936 s-a căsătorit cu Emine Cemilova, fata lui Osman și Zaide, care se născuse pe 2 aprilie 1915 în aceeași localitate.

 İzzet Hüseyin Gaziyev

 Pe 2 februarie 1937 s-a născut prima fată a lui Izzet și Emine, Hatice Useyyin Gazieva, la Kulciora.

 Fiind un muzician talentat, Izzet Gaziev a studiat această artă la Universitatea Kefe la sfârșitul anilor 1930. În 1938 Izzet și Emine s-au mutat la Kefe (Feodosia), unde Izzet a început activitatea de profesor. În 1938, limba rusă a devenit limba obligatorie în toate unitățile de învățământ, fie ele școli de științe exacte, sociale sau școli umaniste. La 23 august 1938, Germania și Rusia Sovietică au semnat un pact de non-agresiune. 

Izzet Gaziev, artist talentat

Izzet Gaziev împreună cu prietenii la Alușta, 1937

Tatăl său, Gâzi, datorită activității sale spirituale, ori a fost deportat în Siberia ori a fost condamnat la mijlocul sau sfârșitul anilor 1930. În anii 30 creștinii, musulmanii și evreii erau persecutați de regimul lui Stalin. Pe 30 aprilie 1939 s-a nascut a doua fată a lui Izzet, Fatma Useyin Gazieva la Kefe. În 1940, Izzet a început să lucreze ca profesor de matematică și ca director al unei școli, în timp ce la școala de muzică preda cursuri de pian și trompetă. Înainte de război, în vacanțele de vară, Izzet împreună cu familia mergeau la Kulciora, la tatăl soției sale, Osman. Familia lui Emine trăiau într-o casă mare, unde se ocupau cu creșterea cailor, vitelor și oilor. Se întorceau la Kefe la sfârșitul vacanței de vară.

Amine și familia la Hanovra, 1944

 La începerea razboilui, Izzet și-a dus soția și copii la casă socrilor săi, pentru siguranță. Mai târziu el s-a intors la Kefe. Pe 22 iunie Germania a declarat război Rusiei. Pe 25 iunie, studenții și angajații Universității din Moscova au fost trimiși pe front.

 "Noaptea mergând și ziua dormind, au trăit un an și jumătate prin păduri."

 Pe 3 noiembrie 1941, Kefe (Feodosia) a fost cucerit de naziști. În decembrie, s-au pozitionat în peninsula Kefe (Feodosia). În scurt timp, naziștii au fost obligați să se retragă. Izzet, probabil după atacul naziștilor sub comânda lui Von Manstein din ianuarie 1942, a continuat să lupte cu partizanii în păduri. Odată cu căderea Kefei, 10.000 de ruși și 150 de arme automate au ajuns în mâinile naziștilor. Conform celor povestite de Izzet, aceștia noaptea mergând și ziua dormind, au trăit un an și jumătate prin păduri. Partizanii au luat și câteva arme de proveniență rusă în timp de au fugit în păduri. Între 1942-1944, germanii au trimis aproape 3 milioane de cetățeni sovietici în lagărele de muncă din Germania, Austria, Boemia și Moravia. Printre aceștia se afla și Izzet.

Document oferit de naziști lui Ismet Kazim

 În 1943 Izzet a fost trimis în lagărul de la Majdanek-Lublin. După aceea a fost trimis ca muncitor în Germania. În 1943 germanii au venit la Kulciora pentru a-i strânge și folosi pe tătari ca sclavii celui de-al treilea Reich. Emine, tatăl ei Osman, mama ei Zayde, fiicele Hatice și Fatma se aflau printre aceștia. Emine a muncit până la sfârșitul războiului ca muncitoare la fabrica de betoane și ciment din Hanovra. În aceeași perioadă Izzet a ajuns în Germania nazistă, iar numeroși tătari au fost deportați în Asia Centrală. Nu dețin nicio informație în legătură cu soarta părinților și fratelui Fazli ale lui Izzet. Însă ceilalți doi frați ai lui Izzet, Mehmet și Kadri au fost trimiși în mai 1944 în orașul Kitap, regiunea Kaskaderia, din Uzbekistan, unde au muncit la o fabrică de alimente. Apoi Mehmet s-a mutat în raionul Gulistan din Tașkent, unde a muncit ca șofer.

  

Germania, lagărul Mittenwald

Germania, Mittenwald, 1946

 De la marșul morții la lagărul de concentrare

 Odată cu avansarea armatei ruse în Polonia, Izzet a fost trimis la lagărul de concentrare din  Neuengamme, apoi la cel din Osnabrück. 

 Izzet Gaziev, a fost trimis pe 5 octombrie 1944 la lagărul de reabilitare și muncă Farge din Bremen, care era cunoscută pentru condițiile inumane. Aici se făceau componente pentru vehicule blindate. 

 Pe 22 aprilie 1945 Izzet a fost salvat de armata engleză, fiind apoi trimis la tăbăra de recuperare a aliaților.

 După război, numeroși străini care fuseseră prizonierii germanilor, printre care și numeroși musulmani, au rămas în Germania. Printre aceștia se afla și Izzet. Acesta se afla acum în regiunea Freiburg controlată de francezi. 

 În aprilie 1945 americanii au intrat în Hanovra si i-au salvat pe prizonieri. După încetarea războiului, oamenii au început să-și caute rudele si prietenii. 

În timp, oameni de aceeași etnie sau religie au început sa se adune in anumite zone. Emine, l-a căutat astfel pe Izzet fără încetare. Când a fost găsit, Izzet era căsătorit cu o soră medicala din Lituania, Veronica , pe care o cunoscuse în lagărul de la Bremen. Când cele două femei s-au cunscout, Veronica era gravida cu copilul lor, Uri. Izzet a decis ca era prea târziu sa reunească familia, alegand astfel sa ramana cu Veronica . Conform domnului Rabane, acestea erau vremuri grele pentru solicitanții de azil.

 Liderii sovietici ii doreau înapoi pe tătarii crimeeni, indiferent de costuri. Întretimp, numeroși tătari au făcut rost, cu ajutorul Comitetului turc din Bavaria, de documente false care arătau că aceștia se născuseră Turcia.

 Emine, crezându-i pe sovietici s-a întors în Crimeea. Imediat cum a ajuns, Emine, împreună cu părinții Osman și Zaide și copiii Hatice și Fatma au fost deportați în Uzbekistan. Părinții ei au fost deportați în orașul Buhara din Uzbekistan în 1945.

 Conform documentelor, Grupul muzical Cankaya, fondat de Izzet Gaziev a început să participe la spectacole în America din anul 1946. Scopul său principal era să arate germanilor rămași, alte culturi în afară de cea nazistă.

 În aprilie 1947, Izzet a fost trimis la căminul pentru oameni fără adăpost din Sonthofen.

 Odată cu închiderea căminului, Izzet împreună cu ceilalți tătari au plecat la Augsburg, aflat la 159 km de Sonthofen.

 Pe 18 martie 1951, Izzet împreună cu familia s-au mutat la Donauworth, cunoscut ca “Perla Bavariei dunarene”.

 Izzet devenise văduv în primele zile ale anului 1951, a doua lui soție, Veronica, decedând și lăsând în urmă sa doi băieți, Uri și Moniver. Nu cunoaștem nici motivul morții Veronicai, nici motivul emigrării lui Izzet în Brazilia, cu toate că majoritatea rudelor și prietenilor săi s-au stabilit în SUA sau în Turcia.

 Între 10 ianuarie 1950 și 25 februarie 1951, Izzet a muncit pentru Franz Possinger, în Donauworth reparând biciclete și motociclete. Franz Possinger îi oferise o scrisoare de recomandare care spunea ca Izzet este un angajat model care poate să lucreze oriunde.

 Izzet, depusese între timp actele pentru obținerea cetățeniei braziliene la Ambasada Braziliei. De la stația de tren Baden Baden, Izzet a luat bilete spre orașul Basel din Elveția, după care a ajuns în Genova, Italia. Imbarcandu-se în vaporul cu destinația Brazilia din Italia, Izzet a debarcat împreună cu cei doi fii ai săi în Rio de Janeiro pe 14 octombrie 1951. Conform cetățeniei și documentelor braziliene, Izzet, fiul lui Husein și Havva Kasim, s-a născut în Ankara, Turcia. Conform surselor oficiale, de acum acesta se numea Kasim Jose Ismet. 

Tătarii care au fost ajutați de SUA

Grupul muzical Cankaya în 1946

Grupul muzical Cankaya

Făcând cunoscută cultura tătarilor crimeeni în rândul germanilor

Va continua...

Reportaj:

Namık Kemal Bayar 

Asya Atila

QHA